Vara moare intinsa pe asfalt, chiar in mijlocul intersectiei. De caldura. Vara asta radioactiva, care mi-a voalat pelicule si idei, cu lumina ei dulceaga, in timp ce incerca sa ma transforme. I-am rezistat, desi a reusit, cel putin, sa-mi adauge inca un an in varsta din acte. In rest, sunt aceeasi non-matinala, care n-ar schimba cu nimic din lume o ceasca de Earl Grey, aceeasi introvertita pentru care, slava Tehnologiei!, s-a inventat blogging-ul, aceeasi fata cu prea mult negru in garderoba, aceeasi invechita in gusturi si stil(uri) de viata, acelasi suflet mare (asa, cat sa incapa suficient rock - swing - indie - punk - jazz - folk), aceeasi dezordonata care inca mai pastreaza sub pat, intr-o cutie de carton, file de la sfarsitul caietelor din liceu, cu replici haioase, randuri scrise de Laura-54-de-Suvite-Blonde (despre jucaria aia horror de la Magazinul Victoria, cu baterii, care canta, in ajun de Craciun, tema stresanta din "Crocodile Rock"...), panglica bleu din ziua absolvirii, cu semnaturile tuturor, inclusiv mesajul profului de istorie - "PS: John Lennon E COMUNIST!!!", si cate altele... Sunt tot cea care asculta Talking Heads cu baietii, pana tarziu, dupa ce se inchide la Electrice si iar ramane fara bec... Cea in geanta careia poti gasi tot ce s-a descoperit / inventat vreodata sau e pe cale de a se descoperi / inventa (in limita volumului... si mai putin o cheie franceza). Copilul care nu vrea sa accepte ca in scurt timp va trebuie sa lase joaca deoparte si sa munceasca la modul serios. Cea careia ii place mai mult sa cumpere cadouri decat sa primeasca. Cea care crede ca nu poate exista viata fara muzica, fara prieteni si fara blugi. Aceeasi Ea.
18 august 2008
15 august 2008
14 august 2008
La multi ani!
Celui care mi-a aratat ca intre alb si negru exista o multime de culori, celui care si-a pastrat ochii de copil, celui cu atatea calitati, pe care nici macar nu le constientizeaza, si cu cateva defecte simpatice, celui care ma surprinde, celui care imi poarta noroc, celui pe care mi-as dori sa-l stiu intotdeauna undeva, aproape, prietenului meu bun, lui ALEX.
"I see your true colours and that's why I love you,
So don't be afraid to let them show...
Your TRUE colours are BEAUTIFUL like a rainbow."
"I see your true colours and that's why I love you,
So don't be afraid to let them show...
Your TRUE colours are BEAUTIFUL like a rainbow."
11 august 2008
10 august 2008
"Vesnic pe drum, cautand un castel..."
Cetatea Sighisoarei - Transilvania - Romania
2-3-4 august 2008
05 august 2008
01 august 2008
Ganduri, la 21 de ani
Maine implinesc 21 de ani. Varsta despre care credeam odata ca nu poate aduce oamenilor decat trairi extreme - fie sentimentul coplesitor al celor mai mari impliniri, fie durerea celor mai violente caderi.
In realitate, e varsta la care prea multe asteptari din partea celor din jur te fac sa te simti prizonierul propriului trup inca necopt, caruia trebuia sa-i atasezi, mai ales in situatii oficiale, masca de pseudo-femeie sau pseudo-barbat, in timp ce sangele de adolescent care inca iti mai curge prin vene isi cere dreptul la diminetile cand cerul senin devenea prea stramt ca sa adaposteasca toate visele tale, la serile cand puteai atinge, doar intinzandu-ti mana, orizontul. La 21 de ani, esti un adult responsabil, cu tineretea deja incadrata de atatea conventii. La 21 de ani, nu mai poti alerga pe strada, fara motiv, alungand norii. La 21 de ani, e momentul marilor alegeri. Si nici nu ti se dau prea multe sanse, in cazul in care gresesti...
La 21 de ani, te trezesti aruncat in mijlocul jocului fara reguli numit Viata. In care ma regasesc asa cum, pana nu demult, imi era teama sa ma simt: solara, puternica, intreaga, eu. Pregatita sa vad prin atatia ochi, sa ating cu atatea maini, sa iubesc cu atatea inimi, dar sa ma intorc intotdeauna la mine, cea noua. Cea care a invatat sa citeasca printre randuri, sa ajunga la sens, desi din fuga, sa lupte, sa iasa din joc, intr-un final, cu demnitate, invingatoare.
29 iulie 2008
Spatii
Ce-ar fi sa ne jucam de-a constelatia Orion si labirintul?
~~~~~~~~
Eu ti-as inunda capilarele, cu zvacniri scurte, tu te-ai simti ca in ziua in care ai inchis ochii, la volan, pentru zece secunde. Mai poti retrai senzatia aia ciudata de carusel, de pamant care-ti fuge de sub picioare, de gol in stomac, de lipsa a echilibrului, de timp care se dilata la nesfarsit?
~~~~~~~~
Stiai ca, daca planeta noastra s-ar afla fie mai aproape, fie mai departe de Soare, n-ar mai exista viata? Si ca nimic, dar absolut nimic nu s-ar schimba pe Pamant daca noi doi am disparea, intr-o zi oarecare?
~~~~~~~~
Te-ai gandit vreodata la faptul ca ciudatii din emisfera sudica merg cu capul in jos? Incotro se roaga? Ce inseamna pentru ei "sus, in Ceruri"?
~~~~~~~~
Crezi ca poti fi egoist? Crezi ca poti fura, din cand in cand, zece secunde? Cat de putin si cat de mult inseamna, in acelasi timp, pentru noi... Inchide ochii. Numara in gand. 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1................
~~~~~~~~
Pamantul si-a continuat miscarea.
27 iulie 2008
26 iulie 2008
Rece
De ce se incapatana vantul sa-mi intoarca inima pe dos, ca pe o umbrela veche, gri? Ramasesera doar farurile, lame ce taiau intunericul, cuvintele tale reci, scrumiera din bord, de prea mult timp nescuturata, cantecul ala de la radio, pe care nu mai stiam sa-l ascult, eu in dreapta ta, tu, prea departe...
Ploua rece in iulie. Peste cuvintele tale, peste capota masinii, peste tot.
Fluvii, fluvii repezi luasera cu ele si umbrela veche, gri, intoarsa pe dos. N-am reusit sa invat sa ascult cantecul de la radio, dar am invatat sa nu te mai aud.
Ploua rece in iulie, peste tot.
18 iulie 2008
13 iulie 2008
Duminica noastra
Small Faces - Lazy Sunday
Asculta mai multe audio Muzica »
Mai tii minte dupa-amiezele de duminica in care dansam prin curte, eu imbracata in rochia crem, iar tu purtand camasa de matase, cu funda aia imensa la gat, si pantalonii verzi, evazati, asortati cu margelele mari de pe Gange? Tu aduceai viniluri cu Kinks si Small Faces, eu aduceam prajitura ta preferata, pudrata cu nuca de cocos, cu multe straturi pufoase si crema de lamaie.
De curand, am gasit in sertarul din hol tigara ta de foi, fumata pe jumatate, in graba, la "Rosetti" pe trepte, si parfumul ala ciudat, care miroase a martipan si a Frida Kahlo, si fotografiile din Parcul Verdi si de la lac, cu sclipirile de pe apa si cu felinarul din colt, din vremea in care credeam ca "as long as we gaze on Waterloo sunset, we are in paradise...". Alergam apoi pe Strada Bach, in cautarea florilor albe care se intindeau pe garduri si din care curgea o seva dulceaga, la care eu nu stiam niciodata sa ajung. Mi-ai cerut odata caleidoscopul cu care ne jucam ore intregi. Am uitat sa ti-l dau... Acum n-a mai ramas din el decat o mana de cioburi colorate. "Asta e un submarin, asta e un phoenix, astia suntem noi doi si, uite, daca mai rotesti inca o data, e un parc de distractii!" Ma fascina accentul tau nemtesc si, poate, de-asta am ales sa invat germana. Mi-e dor si de dulceata de trandafiri pe care ne-o servea Oma pe farfurioare de portelan, pictate cu imagini din Berlin. Si de apa rece ca gheata, de la cismeaua din capatul strazii.
De curand, am gasit in sertarul din hol tigara ta de foi, fumata pe jumatate, in graba, la "Rosetti" pe trepte, si parfumul ala ciudat, care miroase a martipan si a Frida Kahlo, si fotografiile din Parcul Verdi si de la lac, cu sclipirile de pe apa si cu felinarul din colt, din vremea in care credeam ca "as long as we gaze on Waterloo sunset, we are in paradise...". Alergam apoi pe Strada Bach, in cautarea florilor albe care se intindeau pe garduri si din care curgea o seva dulceaga, la care eu nu stiam niciodata sa ajung. Mi-ai cerut odata caleidoscopul cu care ne jucam ore intregi. Am uitat sa ti-l dau... Acum n-a mai ramas din el decat o mana de cioburi colorate. "Asta e un submarin, asta e un phoenix, astia suntem noi doi si, uite, daca mai rotesti inca o data, e un parc de distractii!" Ma fascina accentul tau nemtesc si, poate, de-asta am ales sa invat germana. Mi-e dor si de dulceata de trandafiri pe care ne-o servea Oma pe farfurioare de portelan, pictate cu imagini din Berlin. Si de apa rece ca gheata, de la cismeaua din capatul strazii.
Iti mai amintesti de seara in care ne-am promis ca ne vom casatori atunci cand vom fi mari? Sau de pisoiul alb pe care l-am tinut ascuns in sifonier pana i s-a vindecat labuta? Sau de noptile in care ieseam pe geam, apoi treceam amandoi strada sa pescuim la lumina lunii? Nu prindeam nimic, caci si pestii dorm, nu-i asa? Ne intorceam desculti, abia respirand, de teama sa nu-i trezim pe ai nostri. Adormeam fericiti si visam la urmatoarea duminica.
03 iulie 2008
Fiziologia spiritului
"Casa spiritelor" (1982) - Isabel Allende Un roman - istorie a mai multor generatii, in care realismul si fantasticul se impletesc in mod ingenios, trezind in cititor senzatii din cele mai bizare, tonurile vocilor narative osciland aproape insesizabil intre detasare si implicare, intre dramatism si ironie, intre gravitate si atitudine ludica. Un tablou ce infatiseaza viata unei familii sub toate aspectele ei, dintr-o epoca senina, cu calatorii pe taramuri nemaiintalnite si trofee de vanatoare, cu esente puternice si preocupari spiritiste, si pana la cea de la inceputul secolului XX, in care schimbarile ideologice provoaca adevarate drame, atat la nivel social, cat si individual.
Noaptea in care spectacolul autopsierii cadavrului surorii blonde, cu aspect de nimfa, ucise din greseala, in urma unui complot politic, o va cufunda pe micuta Clara in tacere pentru urmatorii noua ani, porneste sirul dramelor familiei Del Valle, marcand, prin determinism, vietile urmasilor acestora.
Aspecte obisnuite de viata, casatorii stabilite in functie de apartenenta sociala, iubiri interzise, consumate pe ascuns, copii destinati, dinainte de a se naste, unui trai fara lipsuri sau mizeriei, nasteri si inmormantari, suflete angelice, macinate de oameni meschini. Detaliile fiziologice, descrise in amanunt, se combina cu scene de levitatie si comunicare telepatica, sexualitatea bolnavicioasa oripileaza mai mult decat prezenta spiritelor ce se plimba nestingherite, pe coridoarele casei, de generatii intregi, parfumul de secol trecut face loc, treptat, noilor curente de gandire si stiluri de a trai, iar premonitiile, chiar si cele mai socante, par uneori situate la limita dintre veritabile capacitati paranormale si pura autosugestie.
O carte interesanta, descoperita parca intr-un cufar vechi, printre blanuri de animale ecuatoriale, aripi colorate de fluturi si fotografii in sepia, ce ascunde, pudrate cu misticism si exotism, povesti de viata.
30 iunie 2008
R.E.M.
Panze grele
atarnau din tavanul alb,
incercand in zadar sa se agate din nou
de catargele
sufletului meu ce plutea in deriva prin camera
goala.
Am coborat pe fereastra.
Ea ma privea de pe partea cealalta
a strazii,
de sub umbrela de soare cu dantela bordeaux.
-E inca verde pentru pietoni.
De ce nu traversezi? Grabeste-te!
Adio...
Ai murit.
29 iunie 2008
Un alt soare
Va fi o vara neobisnuit de lunga. Ultima dintre veri, un ecou al unui alt soare, ratacit prin albumul cu fotografii de familie. Un soare mai bun, mai prietenos, mai adevarat.
Un soare care imi ardea odata obrajii si care ma facea sa cad ametita de lumina sub caisul de la strada, razand, cu palmele pudrate de praful de pe ghidonul bicicletei rosii, pe care nu aveam voie sa urc (neintelegand de ce si neacceptand situatia, pe atunci), dar cu care ma mandream, chiar si asa. Din vara in care o albina a iesit dintr-o gura-leului si m-a intepat in deget. Atat de tare am tipat, incat tata a coborat din masina aproape din mers.
Un soare din vara in care era cat pe ce sa ma inec in mare. Tot tata m-a salvat si atunci, asa cum m-a salvat mai apoi de nenumarate ori, insa nu am vrut s-o recunosc. Sau poate ca nici nu mi-am dat seama... Un soare care rasarea din apa si a carui lumina rosiatica ma prindea tot pe banca de la intrare, cu parul platinat de sare si nisip.
Un soare care se ascundea uneori si facea loc ploii repezi si calde. Ma ascundeam si eu in coltul casei, sub streasina veche. Mirosea a praf incins, a fluturi si a verde. Un soare ce proiecta din Turnul cu Ceas umbre de cavaleri in armura. Un soare de Ev Mediu care inunda pavajul strazilor inguste, din cetatea de dincolo de timp, cu case colorate si flori la fiecare fereastra.
Un alt soare, pe care incerc sa-l regasesc. Incerc...
24 iunie 2008
Stropi de mine (1)
Nu ma intrerupe atunci cand visez si, mai ales, atunci cand privesc cerul.
Nu ma intreba de ce tac; invata sa-mi asculti tacerea.
Nu te intrista daca ma vezi plangand, e felul meu de a aduce un omagiu ploilor trecute.
Daca mai dispar, nu te ingrijora, imi place sa ma joc, uneori, de-a
v-ati ascunselea, cu timpul. Chiar daca, in ultima vreme, pierd aproape de fiecare data...
Nu-mi darui flori. Mai bine ia-ma de mana si hai sa alergam impreuna pe camp, printre ele, desculti.
Daca tii la mine catusi de putin, nu inchide niciodata o pasare intr-o colivie.
Daca imi esti prieten, manevreaza-mi sufletul cu grija, e fragil si sangereaza usor...
Daca inca nu m-ai cunoscut, plimba-te pe Bulevard, intr-o seara de august, si urmareste parfumul de iasomie si migdale.
18 iunie 2008
Long live Macca!
Paul McCartney - A Day in the Life / Give Peace a Chance
Live @ The Liverpool Sound Festival (Anfield Stadium, June 1st, 2008)
08 iunie 2008
Vremuri...
Cativa stropi calzi de ploaie pe Calea Victoriei, ca niste globuri argintii de pom de iarna, amintesc de Revelioanele cu decor in alb si negru, marca Alexandru Bocanet. Pe strada Stavropoleos apoi, spre Caru cu bere, mon cher!Dincolo de usa rotativa, din lemn masiv, timpul s-a oprit. Perechile danseaza charleston, chelnerii te intampina cu un zambet prietenos, cativa nemti comanda berea casei. "Aici, fiecare obiect, fiecare coltisor are povestea lui..." imi marturiseste persoana cea mai devotata locului, un angajat al Carului din 1973. "Domnisoara, la masa aceea lunga din spate, acolo veneau actorii... Era rezervata pentru ei. Acolo se asezau Anda Calugareanu, Dan Tufaru si Florian Pittis, Dumnezeu sa-i odihneasca!..."
Un loc aparte, in care spiritul atator generatii continua sa existe, o atmosfera boema, oameni deschisi, care stiu sa se bucure de micile placeri ale vietii. Si daca se incheie cu pere flambate, inghetata de afine si cu o invitatie la dans din partea celui mai retro Tati din lume, o astfel de seara de duminica nu poate fi decat perfecta...
07 iunie 2008
Lifelines
| You Belong in 1969 |
 You are a free spirit with a huge heart. Love, peace, and happiness rule - oh, and drugs too. |
*Not completely true. Drugs don't rule at all!
| What Your Taste in Chocolate Says About You |
 You are sophisticated, modern, and high class. Your taste is refined, but you are not picky. You are often the first to try something new. You are mellow, spiritual, and philosophical. You are a true humanitarian. You enjoy helping people. Your heart can be too open at times. You sometimes over-extend yourself. You love being around people. Friendships are important to you. You feel lost when you're by yourself... so you tend to avoid being alone. |
You Should Drive a Pink Car |
 You're the type of driver who really loves your car. You're independent, creative, and very expressive. |
Your Life Path Number is 8 |
 Your purpose in life is to help others succeed. You are both a natural leader and a natural success. You are also a great judge of character. You have a head for business and finance. You know how to make money. A great visionary, you can see gold where other people see nothing. In love, you are very generous - with gifts, time, and guidance. You love to inspire people, but it can be frustrating when they don't understand your vision. Great success comes easily for you. But so does great failure, as you are very reckless. You are confident, and sometimes this confidence borders on arrogance. |
05 iunie 2008
2
Ea asculta rock,
el visa indie.
Erau o pata verde sub acelasi cer din pagini de ziar
si fiecare tramvai aducea o noua seara mov.
Ea tinea in carte flori presate, pe care le uda din cand in cand cu inima lui;
el prindea din zbor fluturi aurii, aplecat peste balustrada inceputului de vara.
el visa indie.
Erau o pata verde sub acelasi cer din pagini de ziar
si fiecare tramvai aducea o noua seara mov.
Ea tinea in carte flori presate, pe care le uda din cand in cand cu inima lui;
el prindea din zbor fluturi aurii, aplecat peste balustrada inceputului de vara.
04 iunie 2008
Viziune
Ma atasez foarte mult de lucruri. Ca si de oameni, de altfel, doar ca, spre deosebire de ei, lucrurile isi schimba in timp doar infatisarea, nu si substanta. Lucrurile de suflet nu dezamagesc si nu parasesc, decat daca sunt pierdute. Si daca tot noi le abandonam pe undeva, prin vreun coltisor intunecat, putem fi siguri ca ele ne asteapta tot acolo, cuminti si tacute, pana la regasirea care nu va implica niciodata pareri de rau tarzii. Doar zambet.
Atunci cand nu mai sunt, le simtim lipsa, cu atat mai acut cu cat ele purtau amprenta unor ani. Imi lipseste sania al carei lemn era mereu cald, indiferent de cat de frig era afara, fiindca era lustruit de mainile tatei. Si ursuletul roz din plus, singurul care ma facea sa adorm atunci cand era furtuna. Imi lipseste si banca pe care cadeau mai mereu dude negre. Si Dacia noastra 1310, crem, cu un an mai mare decat mine, care nu s-a suparat atunci cand i-am patat bancheta cu suc de zmeura, dar care ma tachina adesea punandu-si in functiune stergatoarele de care tare ma mai temeam, ascunzandu-ma in spatele scaunului din dreapta. Ceva mai tarziu, tot ea m-a condus prima oara la liceu. Apoi am condus-o eu pe ea, neindemanatic si ilegal, iar lucrul asta a ramas intre noi doua. Imi lipseste si prima mea chitara, de culoarea cafelei si care mirosea a Opium. La fel si inelul art nouveau de la el, pe care n-ar fi trebuit sa-l arunc in lac... Mi-e dor de banca pe care scrijeleam numele Beatlesilor, spre disperarea Alexandrei. Si de balonul pe care mi l-a luat vantul in Moghioros si l-a dus departe, printre nori. Si de fructiera de portelan pe care am spart-o, purtand-o prin casa pe post de palarie... Si de margelele rosii pe care le-am risipit pe scari.
Ca unor prieteni pierduti le cer iertare si acestor lucruri. Pentru tot. Atat.
03 iunie 2008
02 iunie 2008
In amintirea zilelor pierdute
De doua, poate de trei ori in viata mi s-a intamplat sa ma trezesc in zori, intr-o lumina alba, densa si grea, abia respirand si cu inima batandu-mi neregulat, asemenea aripilor unui fluture de noapte ce se lovesc de sticla incinsa a unui bec. Primii pasi din acele dimineti i-am simtit ca pe primii pasi din viata, nesiguri si durerosi, si, spre deosebire de aceia, total lipsiti de orice urma de curaj. De altfel, orele ramase pana la regasirea somnului aducator de uitare de sine curg intr-un fel de transa, de decorporalizare, ca si cum tu insuti ai pasi cu cativa metri in fata propriului tau corp, fara nicio posibilitate de resincronizare. Intreaga zi e pierduta. E un spatiu gol in calendarul calatoriei tale prin timp, a carui ultima fila sta suspendata de Calea Lactee. Intr-o astfel de zi ai impresia ca mergi in cerc, ca esti prins intr-un glob invizibil, ca mii de kilometri reprezinta latimea unei strazi inguste. Vocile celorlalti par ecouri, iar ochii lor, fostele lumini ale unui oras pustiu.
O astfel de zi pierduta am trait-o prin clasa a saptea. Incercam sa ma prefac ca sunt tot eu, desi ma cautam fara speranta pe aleile biciuite de o ploaie rece de noiembrie. Si stand asa, in halat alb, in fata laboratorului de chimie, am realizat pentru prima oara ca oamenii mor. M-am intrebat cum e... sa nu mai fii. Priveam uniformele alb-bleumarin din curtea scolii, de la fereastra cu pervaz din lemn putrezit de ploi, si ma intrebam daca zidurile ce imprejmuiau careul vor pastra ecourile acelor voci pentru atunci cand toti cei de acolo... Pentru atunci cand noi...
Poate ca acele zile n-au fost in totalitate pierdute. Poate ca in acele momente de rupere am avut acces la ceea ce as fi ignorat in starea obisnuita. Si poate ca au fost menite sa faca reintoarcerea la sine si mai intensa, in asteptarea zilelor viitoare.
31 mai 2008
29 mai 2008
Prin timp
"Merg si toate lucrurile dau din aripi;aripile de piatra ale pietrelor
bat atat de incet,
incat pot smulge din ele cristalele de cuart
ca pe niste pene dureroase.
De altfel, nu ma intereseaza decat aripile pietrelor
pentru ca bat foarte incet
pentru ca bat in interiorul lor,
care este in acelasi timp interiorul timpului.
Aici sunt odai, camere, culoare,
sali de tron.
Regele pasarilor nu are aripi.
El nu zboara pentru ca prin el
se zboara si se da din aripi."
Nichita Stanescu - Transparentele aripi
25 mai 2008
Ce m-a facut fericita azi:
-ploaia calda care ne-a prins in chioscul din Cismigiu;
-aerul de dupa, proaspat, mirosind a iasomie si a adolescenta;
-bretonul meu scurt;
-palmele lui calde;
-sandalele mele albe, spalate in chiuveta liceului;
-melcul caruia i-am gasit o frunza;
-apusul de zahar ars si norul pufos, in forma de Franta;
-narghileaua cu aroma de pepene galben si cafeaua turceasca, la nisip;
-trufele de la Chocolat si saratelele de la baraca din statie;
-vinilul cu Leonard Cohen;
-magazinul cu antichitati de pe Lipscani si roza vanturilor pe care planuia s-o smulga de pe acoperis, pentru mine;
-acordeonistul cu "Zaraza";
-felul inedit in care tinea tigara, aruncand priviri de secol trecut celor din jur;
-"I Feel Fine" si Anda cu "Seara".
-aerul de dupa, proaspat, mirosind a iasomie si a adolescenta;
-bretonul meu scurt;
-palmele lui calde;
-sandalele mele albe, spalate in chiuveta liceului;
-melcul caruia i-am gasit o frunza;
-apusul de zahar ars si norul pufos, in forma de Franta;
-narghileaua cu aroma de pepene galben si cafeaua turceasca, la nisip;
-trufele de la Chocolat si saratelele de la baraca din statie;
-vinilul cu Leonard Cohen;
-magazinul cu antichitati de pe Lipscani si roza vanturilor pe care planuia s-o smulga de pe acoperis, pentru mine;
-acordeonistul cu "Zaraza";
-felul inedit in care tinea tigara, aruncand priviri de secol trecut celor din jur;
-"I Feel Fine" si Anda cu "Seara".
23 mai 2008
21 mai 2008
"Nene, e vara!..."
Un galben bolnavicios cadea ca o cortina, asemenea luminii dintr-un tablou al lui Turner, in plina zi. Intre intuneric si lumina. O apasare de slow motion, sclipiri ciudate, voci grave, auzite parca de dincolo de peretii unui bloc operator, anuntand o sentinta de neclintit.
El astepta in statie autobuzul in care ma aflam. Il puteam zari prin geam, oarecum diform, de la distanta. Stiam ca va urca. Stiam.
Iata-l. Inalt, blond si imbracat ingrijit, cu trasaturi ferme, masculine. Are, probabil, in jur de 25 de ani. Ochii lui mari, verzi, privesc insa dincolo. Dincolo de tot. Pare absent, iar comportamenul si gesturile lui nu le depasesc pe cele ale unui copil de 3-4 ani. Vorbeste nearticulat, tare, fara sens. Intoarce capul brusc, iar privirea lui nu pare s-o intalneasca pe a altcuiva. Priveste nelinistit, dintr-un capat in altul al masinii, incercand parca sa ajunga undeva, sa-si gasesca un loc, locul lui. Ceilalti il privesc fie cu mila, fie cu dispret. Altii fac glume, chicotesc, insa cei mai multi raman indiferenti.
M-a cuprins un sentiment de furie, de revolta. M-am intrebat de ce sunt oamenii atat de mici si cine a hotarat destinul lui. M-am intrebat daca vorbeste vreodata cu el insusi, in gand. M-am intrebat cum viseaza. Si daca iubeste. M-am intrebat ce simte, strapuns de toate acele priviri. Daca le simte. Nu, nu le simtea. S-a oprit brusc, privind afara, in sus, ca si cum ar fi incercat sa transmita mesajul lui ascuns catre cer. Dintre norii gri ieseau cateva raze de soare. Pret de cateva clipe, ca intr-un ritual sacru, a inchis ochii. Miscarile necontrolate ale membrelor si ale muschilor fetei au incetat. S-a indreptat incet catre scaunul pe care luase loc un batran si l-a tras sfios de maneca sacoului: "Nene, e vara!..." Zambea. Nu era cu nimic diferit. Era, ca noi toti, om. Si avea dreptate. Nimeni nu observase ca e vara.
20 mai 2008
Le conte de la poupée blonde
Il y avait une fois, dans l'Est de la France, une petite maison en bois. Personne ne savait si elle était encore habitée. Le seul souvenir qu’ils gardaient, concernant cet étrange endroit, c'était la musique aperçue parfois, pendant la nuit, par la fenêtre du grenier, la seule restée ouverte. Mais ils étaient tous vieux, et ce fait d'antan presque oublié…
La chose la plus importante leur échappait: dans le grenier, assise dans un fauteuil, sur une toile de velours, parmi des anciennes photos, des lettres et des flacons de parfum, il y avait une petite poupée. Son visage en porcelain contrastait avec le rouge de ses lèvres. Ses cheveux étainent blonds et ses yeux bleus, comme si on avait essayé de transposer en elle l’illusion du soleil, du ciel clair et de la mer, qui manquent dans ce paysage ténébreux.
Le temps passait, elle se trouvait toujours là, seule. Le blond doré se transformait, peu à peu, en gris. L’éclat des ses yeux commençait à s’éteindre. La boîte musicale à côté d’elle ne chantait plus. Elle désirait voir de nouveau le soleil, même si pour un instant…
Et cet instant est arrivé, un jour, avec un enfant qui, par hasard, est entré dans la maison oubliée. En regardant la poupée, il a sourit. Soudain, une chanson est sortie de la boîte recouverte de poussière. La poupée blonde voyait le soleil.
Et cet instant est arrivé, un jour, avec un enfant qui, par hasard, est entré dans la maison oubliée. En regardant la poupée, il a sourit. Soudain, une chanson est sortie de la boîte recouverte de poussière. La poupée blonde voyait le soleil.
15 mai 2008
Pentru Mima (re-edit.)
Pentru ca nu-mi este bunica, ci prietena. Pentru ca a fost primul meu model. Pentru ca ei i se datoreaza o mare parte din ceea ce sunt astazi. Pentru ca stiu ca, intr-o zi, imi va fi foarte dor de ea...
Ne cunoastem dintotdeauna. Varul meu ii spunea Mamina. Eu abia invatam sa vorbesc, asa ca i-am spus mai simplu - Mima. Mi-o amintesc asa cum era odata, demult. Inalta, frumoasa, impozanta. Imi amintesc cum, primavara, razele soarelui ii aprindeau acul de chihlimbar din par. De pisicile imaginare de pe acoperisuri, atunci cand incerca din rasputeri sa ma convinga ca trebuie sa mananc ceva. Si de dimineata in care mi-a asezat o gargarita in palma, ca sa-mi alunge teama de insecte. De prajiturile-surpriza. De prima mea cafea, pe care chiar ea mi-a pregatit-o. De patul ei care mirosea a turta dulce, a vise si a paduri fermecate. De ceasul negru, cu cuc, de pe perete. Si de colectia ei impresionanta de martisoare din sticla. Imi amintesc cum ii priveam minute intregi mainile perfecte, cu unghii mereu impecabile, in timp ce imi citea povesti. Cum ii probam pantofii grena de catifea si geanta cu modele japoneze, visand sa fiu candva ca ea. Imi amintesc cu cata iubire ma privea in prima zi de liceu.
Ii multumesc pentru ca m-a invatat sa ma respect pe mine insami si pe cei din jurul meu. Sa ma bucur de lucruri marunte si sa pretuiesc fiecare moment. Sa nu-mi doresc mai mult decat imi sta in putere sa realizez. Ii multumesc pentru taticul minunat pe care mi l-a daruit si pentru ca o iubeste pe Alexandra ca pe o a doua nepoata. Pentru ca ma lasa s-o machiez, desi nu uita sa refaca totul inainte sa plece. Pentru rabdarea cu care ma asculta atunci cand mama nu avea timp. Pentru zilele ploioase, in care ne incredintam secrete una celeilalte. Pentru ca nu m-a certat niciodata. Ii multumesc pentru intreaga mea copilarie.
As vrea sa-i cer iertare pentru ca nu-i spun prea des cat de mult o iubesc si pentru ca n-o mai sun zilnic. Si pentru ca am facut-o sa planga, atunci cand am cazut in curtea scolii. Pentru ca nu mi-am lasat niciodata parul lung, asa cum visa ea sa-l am.
[Pentru atunci cand fiecare alee printre copaci, fiecare mal de lac si fiecare zi de mai vor duce la ea... ]
La multi ani, Mima!
Ne cunoastem dintotdeauna. Varul meu ii spunea Mamina. Eu abia invatam sa vorbesc, asa ca i-am spus mai simplu - Mima. Mi-o amintesc asa cum era odata, demult. Inalta, frumoasa, impozanta. Imi amintesc cum, primavara, razele soarelui ii aprindeau acul de chihlimbar din par. De pisicile imaginare de pe acoperisuri, atunci cand incerca din rasputeri sa ma convinga ca trebuie sa mananc ceva. Si de dimineata in care mi-a asezat o gargarita in palma, ca sa-mi alunge teama de insecte. De prajiturile-surpriza. De prima mea cafea, pe care chiar ea mi-a pregatit-o. De patul ei care mirosea a turta dulce, a vise si a paduri fermecate. De ceasul negru, cu cuc, de pe perete. Si de colectia ei impresionanta de martisoare din sticla. Imi amintesc cum ii priveam minute intregi mainile perfecte, cu unghii mereu impecabile, in timp ce imi citea povesti. Cum ii probam pantofii grena de catifea si geanta cu modele japoneze, visand sa fiu candva ca ea. Imi amintesc cu cata iubire ma privea in prima zi de liceu.
Ii multumesc pentru ca m-a invatat sa ma respect pe mine insami si pe cei din jurul meu. Sa ma bucur de lucruri marunte si sa pretuiesc fiecare moment. Sa nu-mi doresc mai mult decat imi sta in putere sa realizez. Ii multumesc pentru taticul minunat pe care mi l-a daruit si pentru ca o iubeste pe Alexandra ca pe o a doua nepoata. Pentru ca ma lasa s-o machiez, desi nu uita sa refaca totul inainte sa plece. Pentru rabdarea cu care ma asculta atunci cand mama nu avea timp. Pentru zilele ploioase, in care ne incredintam secrete una celeilalte. Pentru ca nu m-a certat niciodata. Ii multumesc pentru intreaga mea copilarie.
As vrea sa-i cer iertare pentru ca nu-i spun prea des cat de mult o iubesc si pentru ca n-o mai sun zilnic. Si pentru ca am facut-o sa planga, atunci cand am cazut in curtea scolii. Pentru ca nu mi-am lasat niciodata parul lung, asa cum visa ea sa-l am.
[Pentru atunci cand fiecare alee printre copaci, fiecare mal de lac si fiecare zi de mai vor duce la ea... ]
La multi ani, Mima!
14 mai 2008
07 mai 2008
Fiorduri... britanice
"Blonzii [norvegieni] apatic-miştocari* şi cu psiheul antifonat sub şapte straturi de flegmă şi impasibilitate (stil James Dean), pentru care efuziunea e vomă şi jubilaţia, delir, imuni la galeşul Adamo, dar răscoliţi catharctic de baladescul aspru al Beatles-ilor, vin tare din cartea lui Christensen, al cărei succes, în ţara de baştină şi-n altele mai calde, chiar dacă nu l-a egalat pe-al Love Story-ului lui Segal, a dovedit că are cîştig de cauză scriitorul care-i priveşte pe tineri dinăuntru, nu din afară.*Cititorul îmi va ierta, cred, slăbiciunea de a-mi fi muiat, ici şi acolo, tocul în călimara personajelor..."
(George Pruteanu - Prefaţă la volumul: Lars Saabye Christensen, Beatles, Ed. Univers, Buc., 1996)
***a se citi seara, simtind curenti calzi in panzele sufletului, spre celebrarea inconstientei unei varste la care cele 3 minute si un pic de sinceritate pura ale unei melodii a Beatlesilor faceau intregul univers sa para nu mai intins decat un sotron desenat pe trotuar
05 mai 2008
Memento
"In episodicul meu popas prin liceul de langa Cismigiu am avut sentimentul ca boltile de piatra ale acestei coplesitoare institutii sunt un antic arc de triumph prin care nu pot trece decat invingatorii si la zidurile caruia se aud gemetele celor invinsi. Acest liceu de severitate romana este facut pentru invingatorii vietii."(George Calinescu)
04 mai 2008
Vama... Noua
Un 1 Mai in Vama, caci asa ii sade bine oricarui hippiot, folkist, rocker, artist, visator... In fine, oricarui om cu altfel de idei si pentru care lumea inseamna... ceva mai mult. "Nu-i de tine.", mi s-a spus de catre cei initiati in anii precedenti. "De ce?", m-am intrebat, din moment ce ma incadrez in categoria limitata si exclusivista, mai sus amintita. Aveam in minte un intreg scenariu, cum ca acolo aveam sa gasesc oameni cu flori in par, pace si iubire. In realitate... pacea si iubirea domneau atata timp cat cei in prag de coma alcoolica zaceau pe nisipul ud si rece, printre sticle si PET-uri. Pana la urmatoarea betie, nou prilej de altercatii si amintiri dureroase (la propriu). O ploaie rece si grea, cazuta brusc, menita parca sa spele, sa stearga, sa alunge...
Am cautat spiritul Vamei Vechi printre pietrele de pe tarm... in zadar. Nori negri veniti de niciunde m-au facut sa regret... nu stiu ce. Ca am 20 de ani acum. Ca nu i-am avut candva... Mi-a fost frica sa nu-i pierd asa, prin nisip, fara urma... Mi-a fost frica sa nu ma pierd... Nu mai era Vama tatalui meu. Nici Vama lui Motu Pittis. A venit si noaptea, mai intunecata ca niciodata, fara stele si cu miros de alge putrezite. Cu un foc la lumina caruia siluetele celor din jur pareau grotesti.
Dar in aceeasi noapte am visat soare. Si muzica. Si o chitara. Oameni frumosi, sinceri si deschisi, care zambeau si dansau pe plaja...
27 aprilie 2008
15 aprilie 2008
W(hispering) O(ut) L(oud)
Unul dintre cei 2-3-4 cititori ai blogului meu m-a intrebat de curand de ce nu scriu niciodata despre viitor. Despre planurile mele. Despre ceea ce mi-as dori sa se intample intr-un moment din timp, mai mult sau mai putin indepartat. De ce ma ancorez aproape cu fanatism in trecut si de ce nu am curajul sa privesc dincolo de eternul acum. Nelamuriri in parte justificate, pe care voi incerca sa le inlatur prin intermediul acestui post.
Obisnuiesc sa fac atat de des referire la trecut pentru ca undeva, acolo, au ramas cele mai frumoase momente din viata mea. Copilaria minunata, izbitor de asemanatoare cu cea a oricarui copil din generatia mea. Fara sa fi avut habar ce inseamna Internetul, interactionand, atingand, simtind, analizand pe viu, creandu-ne o lume proprie, intr-un spatiu real (nu virtual), consumand tot felul de jeleuri si sucuri colorate chimic, considerate astazi adevarati inamici ai umanitatii. Ore intregi pe-afara, nicidecum petrecute in spatii de joaca special amenajate si cu leagane contruite din materiale omologate, conform normelor europene, ci julindu-ne coatele si genunchii prin gradinile din jurul blocurilor sau pe cate un balansoar din fier, care era vopsit in fiecare primavara, de fiecare data in alta culoare, si care mirosea a rugina, a praf si a copilarie. A copilaria noastra. Tot atunci i-am intalnit pe cei mai adevarati, inteligenti si frumosi prieteni. Unii au ramas, altii s-au ratacit, cativa au revenit pe neasteptate, intr-o lumina noua. Insa cel mai important e ceea ce lasa pentru totdeauna... Si, bineinteles, cele mai importante persoane din viata oricaruia dintre noi, parintii. Cei care mi-au fost dati, cei pe care mi i-as fi ales oricum (daca am avea posibilitatea sa ni-i alegem). Cei care mi-au stat aproape atunci cand oboseam sa mai lupt pentru mine, cei alaturi de care am invins, intr-un final. Cei care ma iubesc pentru ceea ce sunt, neconditionat. Cei fara de care as fi fost pierduta...
In ceea ce priveste asteptarile si planurile... Desi nu-mi place sa gandesc prea departe, astept licenta si masterul, planuiesc un par blond, o mansarda in Piata Amzei, amenajata dupa ideile mele, si o relatie nebuna cu un actor / poet / muzician, asta pana cand imi va veni mintea la cap (oare?) si vom "planui" impreuna un baietel si o fetita, neaparat dupa 30-32 de ani. Mai planuiesc multe calatorii cu mult soare (de care, in sfarsit, pot avea parte), o cariera construita cu multa pasiune, alaturi de oameni capabili si interesanti si o batranete demna, nu foarte lunga, privind cu impacare in urma dintr-un sezlong de pe plaja din Saint-Tropez. WOL...
09 aprilie 2008
Scriu
Scriu cu o parte din mine. Scriu cu varfuri de brazi si cu pietre de rau. Scriu in amintirea unei seri. Scriu cu parfumul lui. Scriu cu dor de mare si cu nisip pe gene. Scriu pentru dimineti cu roua. Scriu cu o coarda de chitara. Scriu pentru despartiri si pentru noi inceputuri. Scriu pentru cei de mult uitati si pentru cei pe care inca nu i-am cunoscut. Scriu nepasator si jucaus. Scriu inalt si senin. Scriu cu inceput de Aprilie.
26 martie 2008
Mi-e dor...
sa ma intalnesc cu ea inspre parculet, la bara de batut covoare.
sa-mi cheltuiesc toti banii pe pixuri cu gel de toate culorile.
sa fiu nevoita sa aleg intre excursia cu clasa si filmul cu Beatles.
sa inventez lumi, ascultand muzica din anii '70 la radioul meu mono.
sa ma trezesc la 6 a.m., sa-mi fie frig si sa fiu, pur si simplu, fericita.
sa le declar razboi lipind postere pe pereti.
sa urmeze armistitiul, cu "Rubber Soul" si crema de zahar ars.
sa-mi iasa in cale doar oameni care zambesc.
sa port cravata, sacou si legitimatia din liceu (chiar si asa, patata cu Cola si in a carei fotografie nu ma mai regasesc...).
sa nu-mi pese de ce cred altii.
sa rad incurcata si sa-mi flutur genele atunci cand mi se cer explicatii.
sa am intotdeauna drept scuza faptul ca sunt mica.
sa am mult timp liber, doar pentru mine, si sa-mi scape printre degete.
sa tratez totul cu inconstienta pe care am pierdut-o undeva, pe drum.
sa nu-mi iau umbrela atunci cand ploua torential.
sa ies din casa nemachiata.
sa agat zilnic vise de crengile copacilor din Cismigiu.
sa ma mai pot bucura de toamna.
sa mai pot zbura.