Das Glasperlenspiel

Pierdut joc pe podelele copilariei, prin camere cu perdele albe si miros de placinta cu mere. Rogu-va, inorogu-va, da-ti-mi de stire daca-l zariti pe raftul vreunui magazin de reconditionat amintiri... Recompensa sub forma de eterna recunostinta.

Sursa foto: LaTrecut

Improvizatie

Scena - podeaua autobuzului. Decorul - usa in fata, usi in mijloc, usi in spate, geamuri, scaune, cabina soferului. Actorii-spectatori - cuplul de batranei care rontaiau batoane cu susan, tipa cu fular verde, de pe scaunul de vizavi de mine, eu. Roluri episodice - lesbiana imbracata in alb (i-a spus tipei cu fular verde ca sunt frumoasa, apoi a coborat, afisand un rictus grotesc); tipul cu palarie de legionar care a urcat la Academie vorbind de unul singur si care incepu brusc sa contureze, cu miscari de pantomima, tot soiul de grafice pe usile din spate, apoi pe cele din mijloc, retragandu-se, in cele din urma, in fata autobuzului); cuplul de pe scaunele din spate (ea, trecuta de 40 de ani, cu doua pete rosii in obraji, facute cu rujul de buze, cu tenul galben, cu palarie neagra cu borul coborat, excesiv de slaba, aducand aminte de portretele lui Modigliani; el, fara par, sprancene si gene, palid, imbracat in negru) - ambii tineau ochii inchisi si scuturau energic de pe ei, cu palmele, ceva nevazut. Cobor, un spectacol se terminase.
In pauza dintre partile concertului de la Ateneu, am coborat catre toaletele de la subsol. Am ramas cateva secunde in fata oglinzii, tinandu-mi mainile sub apa rece de la chiuveta. N-aveam de gand sa ma intorc la partea a doua, asa ca am patruns in intunericul din capatul coridorului. O usa masiva era intredeschisa. De sus, din sala, violoncelul rezona cu spectacolul dinainte, din autobuz. O femeie in palton se sprijinea de o coloana, in bezna. Am zarit-o abia dupa ce am trecut de ea, pe fundalul luminos dinspre locul din care veneam. Prefera, probabil, sa asculte concertul de aici. Am impins usa si nu am putut observa decat cateva sclipiri de alama. Printr-un blockfloete trecea curentul din gaura de aerisire, completand sunetul grav al violoncelului din sala. Am urcat in holul principal. Ea a ramas tot acolo, jos, sa asculte pana la final.
In Piata Romana murisera doua femei. Accident, viteza excesiva... Spectacole de improvizatie.

La multi ani, mami! :)

Elvis Costello - She
Asculta mai multe audio Muzica

Despre mine as fi vrut sa scriu despre tine*

"As fi vrut sa scriu despre varstele de atatea feluri prin care-am trecut pana acum, fara sa-mi dau seama, despre cele ce ne-apropie sau ne despart de ceea ce suntem, de ceea ce ramanem cu adevarat; despre neputinta de a vorbi despre tine insuti ca despre o fiinta unitara, despre oroarea ca-n orice timp prezent nu esti, de fapt, decat un intermediar, un precursor; despre dezgustatoarea idee ca vei ajunge odata sa fii propria ta bunica, matusa si tanti, supravietuind copiilor si gloatei de tineri ce-ai fost, despre caderea in forma labartata a "fiarei batrane"; despre incapatanarea cu care mergi impotriva valului stiind ca, oricum, te-asteapta cristalizarea: in mama, functionar, lucratoare sau trantor al uneia din diviziunile sociale ale muncii, producator si donator, ruda a cuiva care nici nu exista inca...; despre umilinta de a nu sti cine esti si ce vei fi si despre groaza ca ai putea sti ce esti si ce vei fi si pana cand iti e dat a trai. (...)
Despre cinismul tau de apas, despre violenta ta neputincioasa, despre tine blegule si fraierule, umbra frematatoare, despre tine fecioara pacatoasa, nerusinata, june viclean cu pielea fierbinte, fatalau nehotarat cu par lung de aur, tocilarule, barbatus delicat, despre tine pisicuta-prostuta, despre tine mironosito, despre tine hard-istule cu suflet de hulub, despre tine baiatule fata c-un cercel lucind in ureche, despre tine fara pereche, despre tine adolescent evanescent, despre puterea ta, despre ticalosia ta dar mai ales despre profunzimea chinuitoare si limpede cu care nu te vei mai intalni niciodata."

*din volumul Juventus si alte poeme (1994) al Simonei Popescu

Despre fumat

Fumatul... Acel rau necesar, comis asupra ta insuti/insati cu nepasarea constientizarii iminentei mortii dintr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, o alchimie nascuta dintr-o scanteie si sfarsita in fumul care se pierde in aer, intr-o contopire arhaica, aproape sexuala, ritualica si atat de omeneasca...
Mai intai, dorinta. Dorinta care te face sa cauti tacticos pachetul, sa-l deschizi cu infrigurare, sa adulmeci de la distanta aroma tutunului nears, sa alegi ca la ruleta ruseasca o tigara lunga si subtire, sa o simti intre degete, alba, pregatita de sacrificiu, un phoenix construindu-si rugul parfumat, gata de ardere. Scanteia. Scanteia produsa de un clic scurt, caderea ghilotinei, si combustia aceea interna, abia perceptibila la suprafata, hartia care se consuma treptat, si inhalarea aceea de fum cald pe care-l simti invadandu-ti tot mai adanc invelisul efemer in care se adaposteste spiritul. Si eliberarea. Eliberarea treptata a fumului alb, laptos, ce ti se prelinge peste buze, invocatie dionisiaca, salbaticie, intoarcere la ancestral, mesajul trimis catre galaxii. Eliberare... Apoi, prima gura de aer, caderea inapoi, in asteptarea urmatoarei eliberari. Si gustul amarui, de pacat si crima, dintre aceste invocatii al caror tempo il poti hotari, pentru care te faci unic responsabil.
Paradoxul dependentei celui pierdut intr-o placere eliberatoare.

La multi ani, Alexandra! :)

Eu, in cuvintele altora

stilata indecisa grabita amuzanta pretentioasa jucausa selectiva profunda lenesa sobra inteligenta retro egocentrista idealista prietenoasa nemultumita pretioasa impredictibila dificila perfectionista carismatica eleganta indignata complexa retinuta nobila transanta distanta clasica ambitioasa creativa atenta fragila solara persuasiva iubitoare

Le multumesc tuturor autorilor acestui articol! :)

La multi ani, Anda! :)

Negru

"deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei,
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele,
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din Floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu."

(Mircea Cărtărescu - Dragostea)

The night was young and so were we dancing...

Timp de o ora si jumatate, Dani Klein si formatia ei de profesionisti intr-ale muzicii de calitate ne-au purtat de la periferiile pariziene pana pe taramurile exotice ale Africii, vorbind despre iubire sau flirt, pasiuni sfasietoare sau idile de o noapte, cu a sa interpretare unica, cu stilul sau incondundabil, cu eleganta-i binecunoscuta, cu simplitatea si talentul desavarsit ale unei legende cu care, din fericire, suntem contemporani.

On vous remercie, Dani Klein!

Celor care au fost acolo, atunci cand ma asteptam mai putin...

The leaves are falling,
Falling from the trees,
And birds are calling
And the earth begins to freeze.
These quiet times
That I like best,
These quiet times
That I like best...

The snow is falling,
Falling on the fields.
I catch you calling...
Remember how it feels.
These quiet times
That I like best...
I'll catch you falling
When you least expect.
I'll catch you falling...
I'll catch you falling...
I'll catch you falling
When you least expect.

So feed the birds in the wind,
Feed the birds in the wind...
Won't you
Feed the birds in the wind?
Feed the birds in the wind...

Zei peste zei...

Phoenix in concertul de la Sarmizegetusa Dacica (1974)

Casa Melik

Construita pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, casa Melik, cea mai veche constructie civila din Bucuresti, este sediul actualului Muzeu de Arta Theodor Pallady.
Mai multe informatii aici.

Am deschis poarta masiva spre o lume fascinanta, rupta de peisajul cotidian, unde timpul a ramas in loc de mai bine de doua veacuri, rastignit pe lemnul impregant de seva autentica, o minune care sfideaza regimuri politice si degradare si care se incapataneaza sa pastreze nealterata constiinta romaneasca.

"Heimat ist das, was gesprochen wird"

Am aflat intamplator, spre dimineata, ascultand Deutsche Welle, ca scriitoarea de origine romana Herta Müller este laureata a Premiului Nobel pentru Literatura din acest an.

S-a nascut la 17 august 1953, la Nitchidorf, in Banat. A studiat germanistica la Universitatea din Timisoara.
Dupa preluarea puterii de catre comunisti, tatal sau, de origine germana, care servise Waffen-SS in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost expropriat de autoritatile statului roman. Mama scriitoarei, ca multe alte femei de origine germana din Romania comunista, a fost deportata intr-un lagar de munca din Uniunea Sovietica, unde a trait 5 ani.
In 1987, se stabileste in Germania Federala. Aici incepe adevarata sa cariera literara, fiind receptata ca o scriitoare de mana intai, dupa ce, in Romania, primele volume ii fusesera masiv cenzurate.
In ultimul sau roman, Atemschaukel, Herta Müller a preluat aspecte din acest exil al germanilor romani in fosta URSS. Intr-un articol publicat in revista Die Zeit, editia din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ ("Securitatea este inca la serviciu"), scriitoarea a descris masinatiunile la care a fost si la care este supusa pana in prezent de catre lucratori ai serviciilor secrete romanesti.

Eterna si repetabila greseala a poporului roman: aceea de a ne repudia si alunga valorile, asa cum am facut-o cu Brancusi, Monica Lovinescu, Cornel Chiriac sau formatia Phoenix. Asadar, nu va grabiti sa va simtiti mandri. Desi a fost mai mult sau mai putin mediatizata in ultimele zile (cati dintre noi ii auzisera numele inainte?), devenind brusc cea mai romanca dintre romani, Herta Müller nu ne apartine.

Happy Birthday, John! :)

Idiopatie

Idiopatic - care se manifesta independent de altceva; termen frecvent in limbajul medical.
Eu i-as atribui o alta definitie, mai ales termenului folosit in contextul unui diagnostic. Cred cu tarie ca semnifica "suntem idioti si nu putem afla cauza". Asta am crezut dintotdeauna. De cand inventam jocuri de cuvinte si muream de plictiseala in fata unor oameni care se invarteau in jurul meu, privindu-ma ca pe a opta minune a lumii, din moment ce eu si parintii mei ne aflam acolo pentru a afla de la ei ce se intampla. Fiindca erau in masura sa ne raspunda. Fiindca invatasera zeci de ani la rand, citisera sute de tratate de specialitate si aveau aerul, cel putin initial, ca detin secretul vietii. Nu era asa. Chiar si eu, un copil de 7-8 ani, imi puteam da seama de asta. La fel se intampla si acum. Diagnosticul ramane acelasi, redundant, obsesiv.
Trec din nou prin dreptul Monumentului Eroilor Aerului, cu o alta foaie de analize, de ceva timp computerizate. Acum sunt la volan, merg singura la controlul lunar (o simpla formalitate...), iar aripile colosale din bronz de deasupra mea nu ma mai strivesc, asa cum o faceau atunci, cand mi se parea ca pot umbri jumatate de oras. In fond, e doar un om cu aripi crescute idiopatic.

Across the Universe

Compozitie cu gard, fructe necomestibile si nuante de octombrie. Undeva in apropierea Salii Palatului. Autor nostalgic.

Despre dimineti

Diminetile sunt momentele cele mai pline de luciditate, cand reintoarcerea la constient ne face mai apropiati de noi insine, cand starea de a fi isi intra in drepturi intr-un mod atat de pregnant, incat fiecare pas, fiecare respiratie si fiecare clipire de pleoape nu mai au loc involuntar, ci premeditat, cu stangacie, aproape in slow motion, ca o noua, dar repetata lectie de zbor.
Pentru mine, diminetile au fost dintotdeauna atat de speciale, incat rareori ma simt cu adevarat pregatita sa le traiesc, sa le sorb fiecare secunda, sa le primesc sub piele lumina transparenta, cruda, schimbatoare si dureros de pamanteasca, sa trag adanc in plamani aerul nou, proaspat, inca neexpirat de altcineva, sa le savurez ca pe o victorie asupra trecutului, fiindca am sansa sa o iau de la capat, fiindca inca nu am ce regreta, fiindca totul poate fi preludiul unei zile perfecte sau, cel putin, frumoase. Imi place linistea diminetilor, acel prilej de a sta de vorba cu mine la o ceasca de ceai, nu despre imposibilitatea de a schimba ceea ce deja s-a intamplat, ci despre puterea de a regiza totul, de a-mi crea propriul scenariu pentru orele inca nenascute, scenariu care va fi respectat mai mult sau mai putin, sau poate deloc. Asta nu mai conteaza, in mod cert diminetile ma fac sa ma simt atotputernica si solara. Diminetile imi ofera sentimentul luptei castigate cu onestitate. Diminetile sunt un permanent deznodamant care anunta un inceput. Mereu altul.

Diva

Maria de Bucuresti

Despre moarte si iluzia vietii

The Taxidermist (UK, 2009) - Un scurt-metraj de Bert & Bertie, cu Craig Parkinson (the Taxidermist) si Camilla Rutherford (Milly).